Într-o zi… voi fi şi eu fericită

Ne-am desprins de munca de la birou și am plecat spre Hunedoara. În cele câteva ore petrecute pe drum, ne-am tot gândit la cum va fi întâlnirea cu Simona Ferariu, pe care până acum o cunoșteam doar din cererile de ajutorare sosite pe adresa Misiunii Speranța și din cele câteva convorbiri telefonice. Diagnosticată cu osteogeneză imperfectă, cunoscută în termeni populari ca boala oaselor fragile sau a oaselor de sticlă, Simona este o persoană cu handicap încadrată în gradul 1 de invalidate. Fiind o boală genetică, în formă severă, nu are tratament curativ ci doar unul prin care se tratează simptomele, pentru a le ameliora și a limita progresia bolii, precum și apariția complicațiilor.

Iată-ne ajunși în fața blocului. Un bloc cu aspect vechi, de pe strada Eroilor. Am luat cu noi microfonul, camerele video și plasa cu alimentele și fructele proaspete cumpărate pentru ea. Am intrat cu sfială, simțindu-ne parcă puțin vinovați de privilegiul de a nu fi fost în situația Simonei. Eram nerăbdători să vorbim cu ea față în față și să îi aflăm povestea de viață. Ne-a fost clar de la început că nu trebuie să scriem noi povestea, pentru că ea a fost deja scrisă încă de la naștere pe paginile numeroaselor bilete de ieșire din spital, unde multiple diagnostice devin titlurile unor capitole dureroase care vorbesc despre suferința ei.

BeFunkyCollage14

Am găsit-o în căruciorul cu rotile, așteptându-ne în mijlocul camerei.  În fața noastră stătea o mână de om, la propriu. Senină, în pofida neputinței, a durerii și a greutăților, Simona ne-a întâmpinat zâmbitoare. Am început să stăm de vorbă cu ea, încercând să o provocăm să ne spună despre lucrurile bune care i s-au întâmplat și despre problemele cu care se confruntă.

Este dependentă de cei din jur, pentru că nu poate merge deloc și prin urmare nu are capacitatea de autoîngrijire. Nu se poate muta din cărucior în pat, nu își poate face baie, nu poate merge singură la cumpărături, nu îşi poate face de mâncare… Zilnic o doamnă plătită cu îndemnizație de însoțitor de către primărie, vine și stă cu Simona. Din păcate această doamnă a înaintat în vârstă și îi este din ce în ce mai dificil să o ridice, prin urmare Simona va fi nevoită să își caute o nouă însoțitoare. Știe deja că va fi o provocare să-și găsească o persoană care să facă pentru ea tot ceea ce ea nu poate singură: să o ducă la baie, să o spele, să o schimbe… A avut și în trecut experiențe cu persoane care nu au rezistat în fața neputinței boli, renunțând după câteva zile.

Ajutorul de handicap, de doar 340 de lei, nu e suficient pentru a-i acoperi cheltuielile cu utilitățile, medicamentele şi alte lucruri de care are nevoie. Din cauza condiției ei, Simona e nevoită să poarte scutece pentru adulți tot timpul și uneori nu are bani să și le cumpere. Pentru a se descurca puţin mai bine, ar avea nevoie lunar de 700 – 800 de lei. Sunt luni în care rămâne în urmă cu plata utilităților și îi este extrem de greu să ajungă la zi, fără datorii. Nu ne poate spune despre dificultăţile ei, fără să se uite şi la binecuvântări. Vorbește cu recunoștință şi cu drag de oamenii care o mai vizitează din când în când sau de cei care au ajutat-o să-și renoveze apartamentul primit de la primărie.  E atât de impresionată de cum arată acum apartamentul încât uneori nici nu îi vine să creadă că ea locuiește acolo. I se pare că se află în vizită la cineva.

O rampă pentru persoanele cu dizabilităţi i-ar fi de mare ajutor. Pentru Simona căruciorul cu rotile este, în mod paradoxal, atât prieten, cât și dușman. E povara ei necesară, pentru că fără el viața i-ar fi mult mai dificilă. Dacă dorește să iasă afară din bloc, nu se poate descurca fără ajutor. Este nevoită să aştepte în hol până trece vreun vecin dispus să o ajute. Apartamentul ei este situat la parter, însă are de coborât cele câteva trepte ale scării exterioare. Soluția s-a găsit, există deja un proiect făcut astfel încât, din cameră prin balcon, Simona să aibă acces în fața blocului. Rămâne totuși o problemă, cea a resurselor financiare necesare pentru a construi balconul și rampa propriu-zisă.

O întrebăm ce face într-o zi. Răspunsul vine repede: „Stau în pat.” Are zile în care se simte mai bine şi altele în care trebuie să cheme ambulanţa. Ajunge deseori la spital. Ne vorbeşte despre problemele de sănătate care o îngrijoreaz. Şi pentru că sănătatea e prioritară pentru Simona, cel mai mult îşi doreşte să găsească o clinică unde să i se facă investigaţii medicale complete.

Poate că boala i-a afectat creșterea oaselor, în timp apărând curburi și distorsionări, dar nu a reușit să-i deformeze sufletul. Oamenii ca Simona știu să identifice lucrurile bune care li se întâmplă și sunt pentru noi o lecție de viață, de credință, speranță, de curaj și chiar de recunoștință.

Nu am putut să ne plecăm înainte să o întrebăm cum a reuşit să răzbată până aici, până la 46 de ani, luptându-se cu boala?  Cum găseşte inima ei drumul spre mulţumire, spre speranţă, când în viaţa ei a fost şi este atât de multă suferinţă?

„Fără Dumnezeu poate nici nu aş mai fi fost în viaţă acum. Eu nu ştiu de ce sunt aşa, dar El ştie de ce. Eu cred că sunt mântuită şi că într-o zi voi fi şi eu fericită.”

Oameni ca ea au mare nevoie de oameni ca noi! Sau poate noi suntem cei care avem de fapt nevoie de poveşti de viaţă ca cea a Simonei, din care să desluşim înţelesuri nebănuite înainte şi care să ne ducă spre un CRĂCIUN TRĂIT ALTFEL.

Trăiește Crăciunul Altfel | o campanie cu suflet pentru oamenii de lângă noi!

Advertisements

One thought on “Într-o zi… voi fi şi eu fericită”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s